American Idiot

Am refuzat cu incapatanare, ani la rand, sa ma uit la American Idol. Mi se parea ca n-are alt rol decat sa promoveze imbecilitatea in stare pura; nu imbecilitatea muzicala de toata ziua, care e triviala si n-are nimic spectaculos. Nu, American Idol si-a dat mana cu publicul american mainstream si a generat un produs nou, fara precedent, dobitocul inzestrat si radios. Cel mai rau si cel mai rau e ca in 2004, de pilda, finala American Idol a avut o audienta mai mare decat cele trei dezbateri televizate dintre Bush si Kerry luate impreuna. Imi e foarte clar ca majoritatea celor care stau in fata televizoarelor la American Idol, sufera alaturi de concurenti si rup tastele telefoanelor dupa show ca sa-si voteze favoritii sunt bolnavi fara scapare, sunt asa de prosti ca nici nu ma pot gandi la ei fara sa mi se faca rau. Iar concurentii, in ceea ce ma priveste, sunt niste bieti papagali care behaie cu entuziasm doar-doar i-o vedea careva de la Sony sa-i arda cu un contract. Ceea ce s-a si intamplat, nu de putine ori. Intre castigatorii concursului cred ca cel mai mult m-a impresionat Fantasia, o fata care a reusit sa parcurga 9 ani de scoala fara sa fie in stare sa invete sa scrie si sa citeasca (ceea ce n-a impiedicat-o sa-si publice memoriile in 2006), exemplu stralucit de retard ridicat la grad de ‘stardom’. Nu pot sa-l uit nici pe idiotul care a castigat anul trecut, Taylor Hicks, un baiat carunt si rotofei, cu o fata si o energie care l-ar fi recomandat pentru postul de salesperson, si care, afland ca a castigat, printre hohote de plans, mugea, ca-n cele mai proaste filme: I’m living the American Dream!
American Idol insa, am bagat de seama, are un rol benefic in societatea americana. Cel care se ocupa de aspectul asta este nemernicul de serviciu al show-ului, omul pe care il blesteama toate neamurilor fetelor si baietilor din Midwest carora bestia le-a sfasiat inimile si le-a facut praf idealurile, Simon Cowell. Simon e veneticul care, aparat de pasaportul britanic si de accentul ‘brit’ pe care nu face nici cel mai mic efort sa-l mascheze, spune lucruri ingrozitoare. Mai exact, ii spune unuia care nu stie sa cante, nu stie sa danseze, si e urat cu spume: nu stii sa canti, nu stii sa dansezi, esti urat cu spume, ce cauti tu la concursul asta? In societatea americana sufocata de political corectness, Simon e un soc absolut. Comentariile lui scandalizeaza publicul: “you’re an absolute looser, would you please stop wasting my time?”; partenerii din juriu, Paula Abdul si Randy Jackson ajung frecvent in pragul apoplexiei, ii explica exasperati lui Simon “here, in America, we celebrate effort!!”, sau ameninta ca pleaca. Simon e palma normalitatii peste fata flasca si multumita a Americii, sufocata de izolarea si de suficienta culturala pe care a adoptat-o. Si care, cu riscul de a emite o platitudine, naste monstri. Daca nu ma credeti, uitati-va aici.

Text de Alex Stana, Manchester, Connecticut