Respectabilul Mr. Hewson

Intreprinderile filantropice puse la cale de industria pop nu mi-au starnit niciodata foarte multa incredere sau simpatie. Scopul lor este, dincolo de orice îndoială, cat se poate de onorabil, insa m-am intrebat intotdeauna in ce masura concertele din seria Live Aid au folosit intr-adevar si altcuiva in afara celor care le-au promovat. Primii pe lista, si cei mai vizibili, Bob Geldof si Bono.

N-ar fi cinstit sa nu recunosc ca neincrederea mea fata de actiunile caritabile promovate de Bono si Geldof a fost tot timpul alimentata si de lipsa mea de respect pentru cei doi ca muzicieni (asta e, imi asum afirmatia – U2 sucks, now more than ever, but it always has, if you ask me). Treaba sta intr-un fel extrem de simplu: in urma actiunilor lui Bono, de pilda, nici un african n-a suferit mai putin de foame, nici un copil african n-a primit gratis medicamente pentru SIDA, iar daca datoriile unor state africane au fost reduse, nu lui Bono i se datoreaza asta.

In schimb, imaginea de haiduc modern si anti-capitalist care ia de la bogati ca sa dea la saraci (ok, care ar face-o daca ar putea) s-a lipit la fix de cel pe care in buletin il cheama Paul David Hewson - si n-o sa i se mai ia pana la moarte, care in cazul lui se va numi trecere in legenda.

Insa in februarie 2007 New York Times a publicat, la sectiunea Money/Business, un articol lung care documenteaza activitatile mai putin haiducesti ale lui Bono. Mai exact cele prin care, prin intermediul unor mecanisme perfect capitaliste si nu foarte in ton cu retorica intransingenta pe care o promoveaza, Bono ia de la saraci si isi da siesi si copiilor lui. Cu cinism si ipocrizie. Cum? Pai, simplu, ca Gigi Becali – neplatind taxe. Ca Becali isi plateste fotbalistii cu bani adusi in punga, iar Bono se foloseste de o firma de contabilitate olandeza e o diferenta nu foarte relevanta, cred eu.

Pe scurt, dupa ce statul irlandez a hotarat sa puna punct politicii prin care artistii erau impozitati in mod diferit (anume, mai putin) decat pulimea, Bono si-a mutat averea impozitabila intr-o fundatie olandeza infiintata cu ocazia asta. In felul asta, in loc sa plateasca in jur de 40% taxe statului irlandez, Bono va plati cam 1,5% statului olandez. In plus, cand (cum am stabilit mai sus) Bono va trece in legenda, copiii lui vor mosteni averea intreaga, nestirbita de o consistenta taxa de mostenire.

Ca o fac si altii, de pilda The Rolling Stones, nu e o scuza, in fond Jagger n-a militat niciodata pentru cauzele pentru care militeaza Bono; iar explicatia lui Paul McGuiness, managerul celor de la U2, cum ca nu e nimic ilegal si ca toata lumea o face, e doar o mostra de obraznicie si cinism cras. Bun, si ce e asa de grav, in fond? Ne explica Joan Burton, purtatoare de cuvant a partidului laburist din Irlanda: „Bono is a worldwide advocate for greater aid to the developing world, and I applaud him for that. But obviously the money for that comes from taxation, so it’s very difficult to ask other people to pay tax to contribute to something very worthwhile while at the same time not paying taxes in a very modest environment”. Quod erat demonstrandum, vorba unui fost cititor al acestui blog.

Text de Alex Stana, Manchester, Connecticut