Muse live @ Wembley Stadium

Cand te pregatesti sa asisti la un show Muse pe Wembley Stadium, ai cele mai mari asteptari. Locatia este o combinatie impresionanta intre arta si tehnica - constructia alba si arcuita a adunat in interiorul ei in jur de 70 000 de oameni. Kioscurile cu suveniruri - tricouri, bretele, genti sau pinuri - erau cele mai aglomerate locuri. Imi inchipuiam ca publicul va fi in jur de 25 ani, insa am avut placuta surpriza sa vad foarte multe familii, parinti cu copii de 20 si ceva de ani, purtand insemnele formatiei, sau familii cu copii de 8-10 ani, pictati pe fata si veniti poate la primul lor concert, punkeri, microbisti - o varietate nesperat de mare. Oricat ne-ar placea sa credem ca alegerile noastre in muzica sunt speciale si asta ne face si pe noi speciali, momentul in care te afli inconjurat de 70 000 de oameni speciali nu poti decat sa te scufunzi in simpla dorinta de a asculta ceva foarte tare si sa uiti orice ar putea sa iti distraga atentia de la muzica.

Au avut 3 formatii in deschidere, dintre care cel mai ok suna Shy Child, care au cantat chiar primii - ce ma bucura e ca erau din New York si asta sparge inca o data mitul ca formatiile americane nu sunt ok - dimpotriva chiar sunt foarte multe care suna excelent.
Stadionul s-a umplut treptat, desi nu credeam ca va fi plin. Dinspre scena pornea un podium care ajungea pana la un cort din care au iesit baietii. Aparitia lor a fost exploziva printre valuri de fum, insotiti de un fel de garda imbracata in costume de protectie galbene stridente, cu masti de gaze pe fata. Au sarit pe scena amenajata ca o statie de transmisie, amestecandu-se intre antene parabolice gigantice. Costumul extrem de rosu al lui Matt Bellamy atragea toate privirile. Desi ei pareau foarte mici pe scena, compensau monitoarele din lateral, unde erau proiectate imagini editate live. In partea din spate a scenei era un fundal negru semitransparent, care s-a dovedit a fi un ecran de proiectie pentru vizualuri. In tribunele din spatele scenei erau niste baloane imense care isi schimbau culoarea ritmic. Tot aranjamentul scenic era o combinatie perfecta intre stiinta si teatru. Pianul negru de concert il astepta linistit pe Bellamy, in timp ce un robot care radia o lumina purpurie din roti, ii aducea chitarile de schimb.

Bateristul Dominic Howard a fost cel mai vorbaret, a comunicat cu multimea care raspundea cu ovatii.
Fiecare minut din concert a fost pregatit cu mare atentie. Fiecare melodie era inca o treapta dintr-un crescendo construit subtil. De la un mood plin de forta, totul s-a transformat intr-un vis. Inainte de Soldier's Poem, Bellamy a rugat publicul sa isi aprinda telefoanele mobile. Wembley in noapte si 50 de mii de telefoane care licaresc e o imagine greu de uitat. Finalul a fost incredibil.
Din spatele scenei s-au ridicat doua baloane care purtau sub ele doi acrobati care dansau gratios in aer, acompaniind perfect Blackout. Efecte pirotehnice si baloane pline cu confetii zburau deasupra publicului iar antenele parabolice de pe scena se roteau luminand ca niste reflectoare tot stadionul. La ultimile melodii, Bellamy a fost imbracat complet in alb, a inaintat pe podium intre fani, iar dupa Stockholm Syndrome si-a abandonat chitara in mijlocul spectatorilor.
Desi e posibil sa ma insel, am senzatia ca au ales sa cante 'Take a Bow' chiar la sfarsitul spectacolului dintr-un motiv anume...politically speaking.

Playlist:
'Knights Of Cydonia'
'Hysteria'
'Supermassive Blackhole'
'Map Of The Problematique'
'Forced In'
'Sing For Absolution'
'Butterflies & Hurricanes'
'Hoodoo'
'Apocalypse Please'
'Feeling Good'
'Sunburn'
'Invincible'
'Starlight'
'Blues Jam'
'Time Is Running Out'
'Newborn'
'Soldiers Poem'
'Unintended'
'Blackout'
'Bliss'
'Plug In Baby'
'Stockholm Syndrome'
'Take A Bow'

Aici, mai multe poze.

Text de Think Mekanik.