1 & 3 @ B’estival

Spre deosebire de cel de saptamana trecuta, asta a aratat a festival. Desi s-a desfasurat intr-o locatie mult mai neprietenoasa, B’estivalul a strans lume multa fiind mai bine promovat si mult mai ofertant muzical. Am onorat prima si ultima zi, Kasabian, singura trupa pe care as fi vrut s-o vad in ziua a doua nefiind in stare sa ma convinga ca merita sa ma torturez cu Pink si Reammon doar ca sa ii vad pe ei.

Asadar, am vazut urmatoarele:

Hooverphonic - un concert excelent, poate mult mai potrivit intr-un club, o trupa care n-are nimic comercial sau indecent si care imi lasa senzatia ca face muzica din pura pasiune. Publicul, desi nu foarte numeros a parut foarte receptiv si la curent cu
albumele Hooverphonic, lucru care m-a incantat in aceeasi masura in care se pare ca i-a incantat si pe belgieni.

Morcheeba – s-a auzit infernal si ma indoiesc ca din vina sunetistilor trupei. Vocile care si asa erau parca din alt concert aproape ca nu s-au auzit, basul acoperea orice alt instrument iar microfoniile au fost mai dese ca scratchurile lui Paul Godfrey. Cu toate astea, contrar parerii generale, mi-a placut concertul, tocmai pentru ca n-a fost foarte bine pus la punct, a avut un aer de improvizatie iar micile nesincronizari mi-au dat senzatia de live pe care o caut tot timpul dar o gasesc din ce in ce mai rar avand in vedere ca mai toti canta fix ca pe cd.

Faithless – nu fac genul de muzica care imi place mie, nu ascult
acasa si, in general, nu prea le am cu electronicele. Cu toate astea,
absolut treaz si lucid, vineri seara am asistat la unul dintre cele mai tari concerte din viata mea. A inceput, violent, cu Insomnia si
s-a incheiat apoteotic cu We Come 1. Un public senzational, o trupa
care stie sa cante live si un solist (Maxi Jazz) care s-a jucat cu 15 mii de oameni fix cum a vrut. N-am fost la nici un rave adevarat si n-am luat MDMA niciodata insa, dupa concertul asta, aproape ca am inteles de ce ambele sunt interzise si de ce muzica s-a schimbat iremediabil o data cu aparitia house-ului.

Alice Cooper – un batranel trist si penibil care se ambitioneaza sa c ante desi nu mai poate. A facut un show jenant, cu papusi gonflabile date cu capul de boxe si bebelusi la fel de gonflabili spintecati in caucior, s-a lasat spanzurat pe scena si a revenit cu doua bisuri desi nimeni nu i le-a solicitat. A falsat infiorator si de cateva ori a parut gata sa-si dea duhul. Un spectacol care acum 30 de ani poate ca soca fermierii din Kansas si Wisconsin dar care, in anii astia e de un ridicol monumental.

Marilyn Manson – mi-a fost intotdeuna un personaj foarte simpatic iar ultimul lui disc e neasteptat de bun. Am asteptat cu nerabdare concertul, ba chiar am condus 300 de km ca sa-l vad. Mare dezamagire. Un show steril, fara nerv si feeling, fara efecte spectaculoase si plin de clisee stupide. Singura chestie care mi-a placut a fost duetul cu Alice Cooper impreuna cu care a performat Sweet Dreams. A oferit un singur bis si a parasit scena fara sa-si prezinte trupa si fara sa-i salute pe cei 15000 de oameni care au platit ca sa-l vada.

Concluzia e cat se poate de clara. B’estivalul, aflat la prima editie, a aratat mult mai bine decat ma asteptam, a fost foarte bine organizat si s-a desfasurat mai civilizat decat alte astfel de evenimente de pe la noi. Singurele chestii care nu mi-au placut au fost sonorizarea si o parte dintre spectatorii din ultima seara dar, lasand carcotelile la o parte, mergem si anul viitor.

Foto: Mihnea Mihalache Fiastru