Gedge Boy

Sa incep cu sentinta: The Wedding Present nu e cea mai tare trupa din lume. E, insa, campioana absoluta la doua categorii: indie si onestitate. Infiintata in 1985 in Leeds, West Yorkshire, The Weddos a fost in tot timpul asta cea mai nimerita forma de exprimare a unui “baiat sarac si cinstit” (asa i-a zis John Peel), David Gedge zis si “Gedge boy”. Dupa cateva tribulatii nu foarte relevante, Gedge boy aduna alti cativa oameni, dintre care unii deloc neimportanti, le zice The Wedding Present si in 1987 scorneste un album splendid, George Best. De referinta si mare angajament, poate putin repetitiv, ca mai toate albumele care ii vor urma pana in 2005, George Best, ca si artistul foarte mare care ii da numele, are inima-n palma, e usor naiv (nu ca Gedge n-ar sti ce face!) si nepasator la toate astea. Pe vremea aia The Weddos se inclinau reverentios catre Buzzcocks si cantau ceva care nu poate fi decat indie post-punk, alert si foarte personal.

Poate ca n-au umorul si sarmul celor de la The Smiths, dar iau totul foarte personal. In plus, Gedge boy nu scrie decat despre cum sufera el ranit din dragoste, insa fara sarcasmul si patetismul lui Steven Patrick Morrissey.

Doi ani mai tarziu, John Peel, care prinsese mare drag de baietii din Leeds, ii cheama sa se alature lungii serii cunoscute drept Peel Sessions, unde se intampla urmatoare chestie: celalalt chitarist al trupei, Peter Solowka, ucrainean de felul lui, incepe sa cante niste balade traditionale ucrainiene. Lui Peel ii suna bine si ii roaga sa insiste. Rezulta doua sesiuni de inregistrari cu piese populare ucrainiene, puse pe piata in 1989 cu titlul Ukrainski Vistupi V Ivana Peela, care, desi n-au facut prea multe valuri, mie imi plac. Nu seamana, evident, cu nimic din ce facusera Weddos pana atunci si nici cu ce au facut dupa, dar, in nota caracteristica trupei, mi se pare o inregistrare (si mai putin un album) cinstita, pasionata si indiferenta la consecinte. Ca atitudine, o prefer pe asta fata de istericalele si dezabuzarea unor trupe Madchester, ca si a unora din Britpop-ul ce urma sa vina putin dupa.

Bizzaro, inregistrat tot in 1989, e si mai bun decat George Best (ceea ce, cu riscul de a ma repeta, nu e putin lucru), mai asezat, mai putin excesiv, si reuseste sa evite putinele stangacii, si muzicale si in privinta versurilor, de pe GB desi, Gedge nu se dezminte si tot despre suferintele lui canta. Cel mai bun album al lor, o mare frumusete, si, dupa mintea mea, confirmarea faptului ca la sfarsitul anilor ’80 nu exista o trupa indie, pop, post punk sau orice altceva, mai buna decat The Weddos.

In 1991, cand Gedge & co. compusesera destul material pentru un nou album, vremurile se schimbasera in muzica, iar asaltul grunge se anuntase deja. Prin urmare, Seamonsters e inregistrat in studioul lui Steve Albini din Cannon Falls, Minnesota. Care Steve Albini stia ce face, prin studioul lui trecand, inainte si dupa 1991, trupe precum Pixies, Nirvana, Godspeed! You Black Emperor, Fugazi sau Mogwai. Seamonsters e un album greu, lent in comparatie cu precedentele, abraziv, obsesiv si aproape grunge. Semn clar ca lucrurile stateau altfel, Solowka e concediat exact inainte de lansarea pe piata a albumului.

Dupa asta, lucrurile se mai linistesc. In decursul anilor ’90 The Wedding Present mai scot doua albume, Watusi si Saturnalia, deloc rele, dar care nici n-au mai rupt gura targului. Intre timp, Gedge se cam plictiseste de The Weddos si, impreuna cu prietena lui, Sally Murrell, infiinteaza Cinerama. Cinerama canta un fel de pop indie, linistit, frumos si irelevant. Mai important e insa faptul ca prin 2004, dupa ce materialul pentru un nou album fusese compus, Gedge se cearta cu Murrell si decida sa scoata Take Fountain sub vechea titulatura, trasa intre timp mai la umbra, The Wedding Present. Take Fountain (2005) e pentru cunoscatori si pasionati, in sensul ca, daca n-a adus fani noi, sigur i-a fericit pe cei vechi, cati or mai fi ramas. Ceea ce, sunt convins, Gedge si prietenii lui sunt in stare sa faca inca 20 de ani de acum incolo. Nici nu cred ca-ti vine prea greu, cand 20 de ani ai cantat obsesiv despre tine si durerile tale, de multe ori cu mare success.

Text de Alex Stana, Manchester, Connecticut