Summercase

Dupa doua romanesti, m-am dus la unul spaniol. Undeva la marginea Barcelonei, pe malul marii, intr-un complex futurist de beton, otel si sticla, Summercase a fost abia la a doua editie. Avand experienta FIB-ului, ma asteptam la o desfasurare de forte mult mai grandioasa. N-a fost, chestie care m-a incantat. Fara cozi infernale la acreditari, fara 3 filtre la intrare, doua scene mari si doua mici, in corturi, si nu mai mult de 15 mii de oameni. Cu tichet, 3 euro o bere de 250 ml sau o apa de 0, 5 si 4 euro un hotdog, niciodata coada, sute de toalete, firesc, niciodata coada si cel mai important, lume civilizata, relaxata si foarte receptiva la trupele tinere care au concertat, multe din ele avand lansate doar singleuri. Biletul a fost 110 euro pentru ambele zile iar cei mai multi si l-au luat in ziua inceperii festului.

Line-up foarte ofertant, pentru toate gusturile. N-am vazut foarte multe trupe, am preferat sa-mi onorez doar preferatele.

In ordinea evolutiei lor :

Bromheads Jacket – 400 de oameni, un sunet infiorator si o trupa care, contrar NME si a altor trendsetteri muzicanti, mai are mult de lucrat

Editors – i-am mai vazut live si m-au plictisit infiorator drept care am plecat la jumatea concertului. Am sperat ca, o data cu An End Has A Start, s-a schimbat ceva. Din pacate aceeasi incapacitate de a transmite. Am plecat dupa 6 piese.

Arcade Fire – am stat in fata, la 3 metri de scena ( avantajul festivalului mic) si m-am uitat mai mult la ce fac pe scena decat am ascultat muzica. Concert fara greseala, showmeni de geniu si muzicieni excelenti. Fiecare membru al trupei a cantat la cel putin 3 instrumente, toti fac voci si par sa se inteleaga atat de bine muzical incat improvizatiile puteau intra oricand pe album si ar fi ajuns si hituri.

James – una din trupele mele preferate si pe care o ascult de ani de zile, alaturi de The J&MC, principalul motiv pentru care am mers la Summercase. Exact cum ma asteptam, un concert spectaculos, senzational, epic si fara precedent, as putea sa gasesc epitete cat pentru trei texte. Dupa doar 5 piese a intrat, alaturi de Morrisey si Pixies, in topul livurilor care mi-au schimbat viata.

The Jesus And Mary Chain – cea mai mare dezamagire. Fara chef, fara coaie, un sunet infect si un bas care dupa 3 piese mi-a insangerat creierul si timpanele. N-am putut sa stau in fata scenei pana la sfarsit, am plecat de plictis si durere de urechi pe un deal, de unde am vazut concertul pe ecranele scenei. Ma asteptam la cu totul altceva si speram ca trupa asta, geniala in vremea ei, si-a mai pastrat ceva din furia si nevroza despre care citisem mii de pagini.

Electrelane – alta trupa de la care ma asteptam la cu totul altceva. Intr-un cort tixit cu 1500 de oameni, la 2 noaptea si la o temperatura de 40 de grade, Electrelane au ales sa cante mai mult instrumental si foarte punk. N-a sunat rau deloc numai ca imi doream mai mult sa aud piesele asa cum le stiam de pe album.

The Chemical Brothers - de la 3 30 pana la rasarit, pe o scena amfiteatru, pe malul marii. Show cum n-am vazut niciodata, niste proiectii absolut fantastice si un public care s-a manifestat ca la nici un alt concert pe care l-am vazut eu. Abia astept sa vad The Chemical Brothers in varianta Polivalenta.

In afara de astea, am trecut pe la PJ Harvey, autista si doar cu o chitara pe scena, pe la Jarvis Cocker, mai degraba ocupat sa se razboiasca cu Bush decat sa cante, pe la 1990’s si The Maccabees si am esuat chiar si la Flaming Lips, trupa atat de proasta incat nu-mi explic de ce are atata succes.

Am evitat elegant Bloc Party, preferand sa dorm si Kaiser Chiefs, preferand sa beau bere la terasa din spatele scenei.