Off topic cu Strummer si Lennon

Am citit la un moment dat un interviu cu Ian Paice, care zicea ca lui nu-i place deloc Londra. Da, zicea Paice, acum 25-30 de ani Londra era un oras minunat, liber, frumos si boem, insa acum nu pot nici sa trec pe acolo. S-a schimbat mult, si in rau.

M-a consolat sa-mi amintesc de interviul asta cu Ian Paice, din cauza ca NewYork-ul mi se pare un oras respingator – si ma simteam vinovat pentru chestia asta. Ma tot uitam la omenirea colcaitoare din Queens, ultimele expresii a zeci, sute de generatii de oameni care s-au nascut si au murit cu foamea-n gat, albanezi, romani, bosnieci, hispanici, polonezi, rusi, americani, africani, oameni care au reusit sa alunge spaima si realitatea foametei care i-a bantuit pe parintii lor. New yorkezul de Queens de azi isi plimba cu o expresie tampa si multumita burta in sfarsit satula si cara in nestire de la depozite slinoase de reduceri aparate de aer conditionat, cuptoare cu microunde, si orice alta tampenie de gadget care se aseaza intre el si istoria marcata de foamete si saracie lucie a generatiilor precedente. O umanitate precara, anonima si nadusita isi tarsaie ziua slapii si bermudele (elemente de uniforma in NY) pe strazile clisoase de jeg ale Queens-ului, iar noaptea se retrage in niste case stramte, meschine, hidoase – nu hidoase precum palatele tiganesti roz de la Strehaia, ci niste paralelipipede invelite in vinilin verzui sau maroniu – un material ieftin, rezistent si termoizolant, mi se spune.
Pana si cei mai furiosi reprezentanti ai anti-americanismului de principiu sunt dispusi sa recunoasca faptul ca NY-ul e altceva. Ar fi, se spune, locul unde nu doar ca nu risti sa te muste de picior vreun crestin fundamentalist sau vreun militant impotriva avorturilor, asa cum ti s-ar putea intampla in Dakota de Sud, ci unde rasele, culturile, limbile, religiile convietuiesc in pace si intelegere. Dupa mine, toleranta New York-ului de azi nu vine din vreun efort constient de a fi asa, ci din lipsa altei optiuni. Din cele 8 milioane de locuitori ai NY-ului, 2 milioane nu vorbesc engleza deloc, si inca 2 milioane o vorbesc defectuos, fiind a doua limba. Poti sa fii altfel decat tolerant in situatia asta? Nu vad cum.
Si-atunci nu-mi ramane decat sa cred ca lucrurile s-au schimbat. Eu n-am vazut nimic din metropola aia nevrotica, insomniaca si decadenta inchipuita de fanii lui Salinger sau Capote, Lennon sau Strummer. Si-atunci, de ce oare acesti doi muzicieni pe care ii iubesc, artisti dintre cei mai mari, si pe care m-am dus sa-i vizitez, atat cat am putut, au parasit Anglia lor de bastina pentru a locui intr-un Babel imund, desfigurat si depersonalizat? Habar n-am. Nu pot decat sa presupun ca lucrurile stateau altfel mai demult. Desi nici asta nu e un raspuns, fiindca daca de la moartea lui Lennon, la intrarea in Dakota Building, au trecut 27 de ani, bietul Joe Strummer a murit doar de 5 – insa in East Village, un loc care se pretinde boem, dar unde chiria unui apartament nu e sub $2000 pe luna, oamenii vin si aprind lumanari sub grafitti-ul facut celebru de videoclipul postum pentru Redemption Song, de pe ultimul album The Mescaleros.

Text de Alex Stana, Manchester, Connecticut