Here

album version
alternate mix
peel session

RO 5

Blister Blue - Caps

Hotel Fetish - Lydia Liked Me*

Guillotines - Chop Her Down **

The Amsterdams - Petrolize All Mice

Boeuf - At The Other End

* via Catharticmedia

** cei de la Guillotines nu considera necesar sa permita download pe My Space asadar, daca vreau sa ascult vreo piesa de-a lor cand merg pe strada, n-am decat sa astept albumul.

Jethro Tull live @ Sibiu

Pe 30 august, in cadrul unui eveniment inclus in programul "Sibiu - Capitală Culturală Europeană 2007".
Cred ca i-am vazut de doua ori, pe vremea in care imi placeau si in care aveam 14 ani.
Acum, ma tem ca m-as plictisi infiorator.

Kick out the jams, motherfuckers!

Vorba unui comentariu din youtube, acesta ar trebui sa fie noul imn al US.

Summercase

Dupa doua romanesti, m-am dus la unul spaniol. Undeva la marginea Barcelonei, pe malul marii, intr-un complex futurist de beton, otel si sticla, Summercase a fost abia la a doua editie. Avand experienta FIB-ului, ma asteptam la o desfasurare de forte mult mai grandioasa. N-a fost, chestie care m-a incantat. Fara cozi infernale la acreditari, fara 3 filtre la intrare, doua scene mari si doua mici, in corturi, si nu mai mult de 15 mii de oameni. Cu tichet, 3 euro o bere de 250 ml sau o apa de 0, 5 si 4 euro un hotdog, niciodata coada, sute de toalete, firesc, niciodata coada si cel mai important, lume civilizata, relaxata si foarte receptiva la trupele tinere care au concertat, multe din ele avand lansate doar singleuri. Biletul a fost 110 euro pentru ambele zile iar cei mai multi si l-au luat in ziua inceperii festului.

Line-up foarte ofertant, pentru toate gusturile. N-am vazut foarte multe trupe, am preferat sa-mi onorez doar preferatele.

In ordinea evolutiei lor :

Bromheads Jacket – 400 de oameni, un sunet infiorator si o trupa care, contrar NME si a altor trendsetteri muzicanti, mai are mult de lucrat

Editors – i-am mai vazut live si m-au plictisit infiorator drept care am plecat la jumatea concertului. Am sperat ca, o data cu An End Has A Start, s-a schimbat ceva. Din pacate aceeasi incapacitate de a transmite. Am plecat dupa 6 piese.

Arcade Fire – am stat in fata, la 3 metri de scena ( avantajul festivalului mic) si m-am uitat mai mult la ce fac pe scena decat am ascultat muzica. Concert fara greseala, showmeni de geniu si muzicieni excelenti. Fiecare membru al trupei a cantat la cel putin 3 instrumente, toti fac voci si par sa se inteleaga atat de bine muzical incat improvizatiile puteau intra oricand pe album si ar fi ajuns si hituri.

James – una din trupele mele preferate si pe care o ascult de ani de zile, alaturi de The J&MC, principalul motiv pentru care am mers la Summercase. Exact cum ma asteptam, un concert spectaculos, senzational, epic si fara precedent, as putea sa gasesc epitete cat pentru trei texte. Dupa doar 5 piese a intrat, alaturi de Morrisey si Pixies, in topul livurilor care mi-au schimbat viata.

The Jesus And Mary Chain – cea mai mare dezamagire. Fara chef, fara coaie, un sunet infect si un bas care dupa 3 piese mi-a insangerat creierul si timpanele. N-am putut sa stau in fata scenei pana la sfarsit, am plecat de plictis si durere de urechi pe un deal, de unde am vazut concertul pe ecranele scenei. Ma asteptam la cu totul altceva si speram ca trupa asta, geniala in vremea ei, si-a mai pastrat ceva din furia si nevroza despre care citisem mii de pagini.

Electrelane – alta trupa de la care ma asteptam la cu totul altceva. Intr-un cort tixit cu 1500 de oameni, la 2 noaptea si la o temperatura de 40 de grade, Electrelane au ales sa cante mai mult instrumental si foarte punk. N-a sunat rau deloc numai ca imi doream mai mult sa aud piesele asa cum le stiam de pe album.

The Chemical Brothers - de la 3 30 pana la rasarit, pe o scena amfiteatru, pe malul marii. Show cum n-am vazut niciodata, niste proiectii absolut fantastice si un public care s-a manifestat ca la nici un alt concert pe care l-am vazut eu. Abia astept sa vad The Chemical Brothers in varianta Polivalenta.

In afara de astea, am trecut pe la PJ Harvey, autista si doar cu o chitara pe scena, pe la Jarvis Cocker, mai degraba ocupat sa se razboiasca cu Bush decat sa cante, pe la 1990’s si The Maccabees si am esuat chiar si la Flaming Lips, trupa atat de proasta incat nu-mi explic de ce are atata succes.

Am evitat elegant Bloc Party, preferand sa dorm si Kaiser Chiefs, preferand sa beau bere la terasa din spatele scenei.

Scurta dare de seama despre “concertul anului”

Nu sunt fan si am doar cateva albume, mai toate cumparate pe cand aveam 15 -16 ani. Le ascult rar dar atunci cand o fac, imi plac. Sunt o trupa “legendara” care, dupa 1972, n-a mai produs nimic notabil. Nu sunt virtuosi, n-au fost niciodata. N-au un vocalist fantastic, niciodata n-au avut chitaristi sclipitori si n-au facut niciodata muzica profunda sau cu implicatii sociale adanci. Au fost, sunt si vor ramane o excelenta trupa care canta rock n’roll, care face niste showuri fantastice si care stie sa se vanda cum nimeni nu stie. Sau nu poate.

M-am dus la concert stiind exact la ce sa ma astept. Am stiut versurile tuturor pieselor, ba mai mult, stiam si cum vor suna in varianta live pentru ca am mai vazut concerte cu ei, evident, numai la televizor. Mi-a placut cap coada. De la sunet pana la lumini, de la scena pana la ce s-a intamplat pe ea, totul a fost perfect. Admit ca de cateva ori Keith Richards a ratat solourile iar Mick Jagger a falsat (se intampla cam la toate trupele) dar dincolo de asta, numai un surd poate sustine ca formatia aia n-a cantat impecabil.

Problema reala a fost, insa, publicul. Din cei aproximativ 60 de mii de spectatori, probabil ca doar o treime stia pentru ce venise si la ce sa se astepte. Restul, de la starlete penibile de televiziune pana la bieti urbani publicitari, de la “vipuri” transpirate pana la corporatisti veniti ca la team-building, s-au prezentat ca la circ. Au venit sa vada un “eveniment” care trebuie bifat. Asa se explica faptul ca, spre deosebire de concertul DM de anul trecut unde au venit fani dedicati care stiau totul despre trupa, de la versuri pana la bauturile preferate ale membrilor ei, de data asta publicul a fost semi-inert si a reactionat doar la artificii, explozii sau la cine stie ce alte efecte de care “spectacolul” a fost plin. Despre reactiile de dupa, nu pot sa spun decat ca sunt masura imbecilitatii presei ( tagma din care, din nefericire fac parte), a stupiditatii si a snobismului blogosferei si a totalei lipse de civilizatie si cultura a publicului care nu stie ca la un concert nu te duci pentru ca “trebuie” sau ca sa fii vazut ci o faci doar daca iti place trupa care canta acolo.

Am vazut multe concerte ale unor trupe foarte mari, pe scene uriase si cu showuri spectaculoase dar am vazut si trupe marunte si geniale, cu vanzari cvasiinexistente, in subsoluri insalubre asa ca, fara sa vreau, compar.

Concertul The Rolling Stones de la Bucuresti nu face parte dintre cele care mi-au dat fiori si dureri de stomac dar cu siguranta e unul dintre cel mai tari la care am asistat eu vreodata. Cine are alta parere, e fie surd, fie complet snob.

Despre organizare n-am sa pomenesc, a facut-o deja toata lumea si pe buna dreptate. Intr-o tara civilizata, firma aia ar fi fost data in judecata, ar fi pierdut si ar fi platit despagubiri uriase celor care au lesinat din cauza lipsei de apa (deshidratare).

Tom Waits &The Kronos Quartet

Diamond in Your Mind

Bonnie "Prince" Billy

death to everyone

Gedge Boy

Sa incep cu sentinta: The Wedding Present nu e cea mai tare trupa din lume. E, insa, campioana absoluta la doua categorii: indie si onestitate. Infiintata in 1985 in Leeds, West Yorkshire, The Weddos a fost in tot timpul asta cea mai nimerita forma de exprimare a unui “baiat sarac si cinstit” (asa i-a zis John Peel), David Gedge zis si “Gedge boy”. Dupa cateva tribulatii nu foarte relevante, Gedge boy aduna alti cativa oameni, dintre care unii deloc neimportanti, le zice The Wedding Present si in 1987 scorneste un album splendid, George Best. De referinta si mare angajament, poate putin repetitiv, ca mai toate albumele care ii vor urma pana in 2005, George Best, ca si artistul foarte mare care ii da numele, are inima-n palma, e usor naiv (nu ca Gedge n-ar sti ce face!) si nepasator la toate astea. Pe vremea aia The Weddos se inclinau reverentios catre Buzzcocks si cantau ceva care nu poate fi decat indie post-punk, alert si foarte personal.

Poate ca n-au umorul si sarmul celor de la The Smiths, dar iau totul foarte personal. In plus, Gedge boy nu scrie decat despre cum sufera el ranit din dragoste, insa fara sarcasmul si patetismul lui Steven Patrick Morrissey.

Doi ani mai tarziu, John Peel, care prinsese mare drag de baietii din Leeds, ii cheama sa se alature lungii serii cunoscute drept Peel Sessions, unde se intampla urmatoare chestie: celalalt chitarist al trupei, Peter Solowka, ucrainean de felul lui, incepe sa cante niste balade traditionale ucrainiene. Lui Peel ii suna bine si ii roaga sa insiste. Rezulta doua sesiuni de inregistrari cu piese populare ucrainiene, puse pe piata in 1989 cu titlul Ukrainski Vistupi V Ivana Peela, care, desi n-au facut prea multe valuri, mie imi plac. Nu seamana, evident, cu nimic din ce facusera Weddos pana atunci si nici cu ce au facut dupa, dar, in nota caracteristica trupei, mi se pare o inregistrare (si mai putin un album) cinstita, pasionata si indiferenta la consecinte. Ca atitudine, o prefer pe asta fata de istericalele si dezabuzarea unor trupe Madchester, ca si a unora din Britpop-ul ce urma sa vina putin dupa.

Bizzaro, inregistrat tot in 1989, e si mai bun decat George Best (ceea ce, cu riscul de a ma repeta, nu e putin lucru), mai asezat, mai putin excesiv, si reuseste sa evite putinele stangacii, si muzicale si in privinta versurilor, de pe GB desi, Gedge nu se dezminte si tot despre suferintele lui canta. Cel mai bun album al lor, o mare frumusete, si, dupa mintea mea, confirmarea faptului ca la sfarsitul anilor ’80 nu exista o trupa indie, pop, post punk sau orice altceva, mai buna decat The Weddos.

In 1991, cand Gedge & co. compusesera destul material pentru un nou album, vremurile se schimbasera in muzica, iar asaltul grunge se anuntase deja. Prin urmare, Seamonsters e inregistrat in studioul lui Steve Albini din Cannon Falls, Minnesota. Care Steve Albini stia ce face, prin studioul lui trecand, inainte si dupa 1991, trupe precum Pixies, Nirvana, Godspeed! You Black Emperor, Fugazi sau Mogwai. Seamonsters e un album greu, lent in comparatie cu precedentele, abraziv, obsesiv si aproape grunge. Semn clar ca lucrurile stateau altfel, Solowka e concediat exact inainte de lansarea pe piata a albumului.

Dupa asta, lucrurile se mai linistesc. In decursul anilor ’90 The Wedding Present mai scot doua albume, Watusi si Saturnalia, deloc rele, dar care nici n-au mai rupt gura targului. Intre timp, Gedge se cam plictiseste de The Weddos si, impreuna cu prietena lui, Sally Murrell, infiinteaza Cinerama. Cinerama canta un fel de pop indie, linistit, frumos si irelevant. Mai important e insa faptul ca prin 2004, dupa ce materialul pentru un nou album fusese compus, Gedge se cearta cu Murrell si decida sa scoata Take Fountain sub vechea titulatura, trasa intre timp mai la umbra, The Wedding Present. Take Fountain (2005) e pentru cunoscatori si pasionati, in sensul ca, daca n-a adus fani noi, sigur i-a fericit pe cei vechi, cati or mai fi ramas. Ceea ce, sunt convins, Gedge si prietenii lui sunt in stare sa faca inca 20 de ani de acum incolo. Nici nu cred ca-ti vine prea greu, cand 20 de ani ai cantat obsesiv despre tine si durerile tale, de multe ori cu mare success.

Text de Alex Stana, Manchester, Connecticut